sâmbătă, 6 octombrie 2012

Ce e magia? Crede şi vei afla!

        Precum nu s-a mai povestit, a fost odată, o floare roşie precum afsinţitul revărsat în ochii unei fete tinere. Era o floare verde, de când lumea şi pământul, de când cerul şi apele s-au despărţit, dinaintea copiilor şi chiar a oamenilor bătrâni. Şi floarea aceasta, de când era ea doar un bobocel roşu, ca obrazul ruşinat al unui copil timid, nu a văzut vreodată lumina zilei. Poate că vi se pare ciudat pentru o floare să nu aibă parte de lumină, nici măcar un pui de rază de soare. Ba mai mult, de existanţa ei, de atâtea mii de ani, nici măcar un pământean nu a aflat sau bănuit vreodată. Nici chiar pic de ploaie nu a atins-o de când e ea, în afară de roua proaspătă a dimineţii şi a serii.
         E cam greu de explicat unde se găseşte acestă floare-miracol ce ar putea fi marea descoperire a biologilor, în caz că vă puneaţi această întrebare. E pe undeva pe lumea aceasta, un tunel de iarbă verde ce încadrează floarea nostră nemaiauzită şi nemaivăzută. Şi, dacă nu vi se pare imposibil ceea ce aţi auzit până acum despre ea, vă invit să-i aflaţi povestea în continuare, pe care mă simt datoare să v-o spun, în numele magiei.
        Cum stătea ea singură, în tunelul parcă nesfărşit de verde, de la începuturile începuturilor, o întrebare îi răsărea în minte, întocmai cum îi răsărise cândva priumul ghimpe:
        "Oare cum ori fi arătând oamenii cu adevărat şi ce simt ei când îi atinge Soarele? Trebuie să fie atât de fericiţi cu toţii că pot simţi fericirea ce o lumneză el. Am auzit că e cea mai plăcută senzaţie din lume, mai ceva chiar decât atunci când te picură roua. Oare este posibilă o aşa de mare fericire? Verde, spune tu, există cu adevărat ascest Soare?"
       "Sărăcuţa floare bolnavă cu duhul! Dar cum e posibil să nu existe soare, oameni, cer, peşti, şi câte şi mai câte minunăţii, cum nici cea mai complicat de colorată minte nu şi le-ar putea închipui."
         "Degeaba e să trăieşti atâta risipă de ani, dacă nici măcar pentru o clipă nu ştiu cum e să fii om, cum e să fii mângâiat de Soare.  Aş da orice să mă audă acum Soarele şi să-şi trimită o rază cât de mică spre o biată floricică. În zadar văd, dacă tot ce văd e întuneric, degeaba simt, dacă tot ce simt e singurătatea...Fac orice, de aş putea măcar să fac ceva...de aş avea 2 picioare aş umbla toată lumea, aş merge în colţurile unde nu s-a încumetat nimeni să se ducă, cu 2 mâini aş atinge tot ce mă ănconjoară, fiecare scoartă de copac, fiecare copertă groasă de carte veche, fiecare nor reflectat în apă. Păcat că nu pot să fac nimic. Mă întreb dacă Soarele e om, dacă şi el poate auzi!"
             Şi a trecut noaptea, peste săraca floare, cum mai trecuseră şi alte mii de nopţi până acum, dimineaţa, însă, a venit cum nu mai venise niciodată şi cum nu se credea a veni vreodată. Roua cădea uscată şi sărată ca sudoarea pe petalele mai roşii ca oricând ale florii. Verdele sclipea ca o oglindă lăsată la lumina unei lămpi. Ceva ce nu era nici verde, nici roşu şi lumina a căldură mângâia blând petalele grena de uimire.
      "Ce eşti tu? A mai apărut în tunel o altă floare? De ce mă mângâi aşa de blând, când eu nu ţi-am făcut niciun favor vreodată?"
        "Dar tu ştii cine sunt. Sau, cel puţin atunci când m-ai chemat, ştiai că există un Soare. Ei bine, Soarele
acela a venit şi la tine, dar, ceea ce tu nu şti, este de ce nu te-am luminat până acum. E ciudat, dar, îţi voi spune, cu riscul de a părea prea îndrezneţ: tu ai apărut înintea mea iar eu nu ştiam că tu exişti, de aş fi ştiut, aş fi stat cu tine zi şi noapte, că tare frumoasă mai eşti şi mult îmi place să te luminez."
         "Poţi să rămâi aici, cu mine, Soare? Eşti perfect, aş vrea să-ţi pot mulţumi, dar nu am timp să mă gândesc cum. Mai stai cu mine, dă-mi răgaz să-mi vina o idee."
          "Nu aş vrea să-ţi spun că eu sunt fiecare rază, sunt acelaşi pentru ficare şi nu aş putea sta prea mult într-un loc. De aici, însă, nu pot să plec. Fă noapte o minune şi desparte-mă de celelalte raze, să pot rămâne aici pe vecie! Ne rămâne să aşteptăm puţin, poate noaptea se va îndura de noi, ştii de când te caut, fără să-mi fi dat, de fat, seama? Nu potr pleca, acum, aşa, poate îmi va mai fi imposibil să ajung din nou aici! Noapte, ai milă de mine!"
          "Ar fi minunat, dar nu aş vrea să se întâmple ceva rău în lume. Este perfectă aşa cum e acum, nu s-ar mai putea trăi acolo fără tine. Eu...acum mă pot ofili fericită!"

          Dar ultimele cuvinte ale florii fură acoperite de un fum dens. Acea rază din soare şi acea floare au dispărut pe vecie, nu au murit, ci s-au trezit în mijlocul tunelului verde 2 oameni: un băieţel şi o fetiţă ce se ţineau de mână şi erau buimăciţi. Ce-a fost asta, nimeni nu poate spune, poate doar o dorinţă adevărată şi o dragoste puternică au declanşat minunea. Doi copilaşi se plimbau alături, cântau şi-şi povesteau pe rând viaţa, şi când terminau, o luau din nou de la început, câci viaţa lor a fost scurtă până să devină oameni, şi atât de lungă după aceea! Nu cred că au terminat vreodată de povestit câte ceva, de râs şi de plimbat, ştiu doar că ei sunt şi acum tot doi copii ce se plimbă printr-un loc minunat ce a fost cândva casa fetiţei şi o magie pentru băieţel. Acum au adormit pentru câteva ceasuri...e rândul vostru!

6 comentarii:

  1. "Degeaba e să trăieşti atâta risipă de ani, dacă nici măcar pentru o clipă nu ştiu cum e să fii om, cum e să fii mângâiat de Soare." - Asa este. Trebuie sa credem in lumina Soarelui, in razele lui, in lucrurile simple. Trebuie doar sa credem ca pana si imposibilul poate deveni posibil.
    Foarte frumos scri >:d<

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Multumesc mult! Ce bine ar fi daca am realiza noi cat de norocosi sutem si cate putem face cu propriile puteri, cate putem realiza atunci cand credem pana la capat in dorintele noastre, daca am fi destul de rezistenti sa nu renuntam cand suntem tocmai aproape de final... Ma bucur ca mai exista si cei care stiu ce trebuie sa spere si in ce sa creada!

      Ștergere
    2. sper ca tu sa te numeri printre ei, desi cateodata pana si acea credinta in timp si menirea lui se uzeaza si incepi sa te indoiesti de ele, de asta e nevoie ca inainte sa te increzi in ele, sa te increzi in tine insuti.

      Ștergere
  2. Inca din titlu ai spus totul,imi place foarte mult postarea ta .

    RăspundețiȘtergere
  3. Hey, te astept pe blog. Cand ai timp, te rog sa o faci, pentru ca va duc dorul. Poeziile mele te asteapta. Sper sa nu te dezamageasca...

    RăspundețiȘtergere
  4. Minunata postarea, te pune pe ganduri, avem atatea de invatat de la natura. Imi place:X:X:X

    RăspundețiȘtergere

Spune ceea ce simti, intreaba-ma orice-ti vine in minte. Fii sincer/a, am nevoie de critici!