Cânt o poezie

Îmi desenez cu un zâmbet chipul,
Mă pierd în orizontul mării,
Plâng odată cu cerul de foc stins.
Inima-mi bate,
Buzele-mi tremură a şoapte,
Dincolo de mine e lumea,
Dincolo de trupul meu, piraţii îşi luptă comorile,
Cavalerii îşi ascut săbiile,
Oceanul, pământul şi cerul se unesc în prviri mirate,
Păpuşile prind viaţă, dinozaurii renasc prin vreun basm.
Dincolo de ochii mei e o lume ce luptă, ce iubeşte,
Ce face minuni.
Dincolo de mine, totuşi,
Lumea moare.
Un cântec de pian, pe o poezie,
Şi-ţi spun că ai să dai un sens bun vieţii.
Zâmbeşte, drag, oricum timpul eşti chiar tu,
Fericirea eşti chiar tu,
Ceea ce-i trebuia lumii ăsteia înainte să te naşti,
Eşti chiar tu!
Eu...eu sunt cea ce am să zbor.
Acum am treabă:
Îmi desenez cu un zâmbet chipul.

Ţinutul meu cu bomboane colorate

                          În ziua a şaptea a dorinţei mele,
                          La asfinţit soarele răsare.
   

      Acolo, într-un ţinut al meu, cu un soare mai tânăr, cu o lună care să spună poveşti înainte ca prima stea să răsară, unde cerul se uneşte cu marea, iar eu...sunt copilul nevinovat al celor două. Acolo, în ţinutul viselor mele mult tânjite, care pot şi care vor a fi îndeplinite, vor să se afirme în realitate în măsura în care eu chiar cred în ele. În acel loc eu sunt marea, eu sunt cerul, sunt tot ce îmi doresc sa fiu, oricând, mereu! Ieri, sau...în vreo altă zi, mi-am propus să fiu pantera roz, am închis ochii şi, ca un portal activat, m-am trezit în ţinutul meu iubit ca o vară, emoţionant ca un Crăciun, rezistent ca visele mele absurde...şi-am fost pantera roz plutind pe un nor deasupra unei plaje pustii cu bomboane colorate în loc de nisip, cu vată de zahăr, îngheţată şi ciocolată topită în mare, cu şezlonguri din bezea şi caramel. 
         Şi, cea mai bună parte, n-am făcut nimic ilegal, doar am visat, cum visez de atâtea ori, de atâta timp, cu pixul în mână, cu ochii deschişi, cu sufletul curat, mereu de copil răsfăţat, ce se maturizează, nematurăzându-se niciodată. Şi continui să sper, cele mai tâmpite, aberante, prea măreţe vise. Am auzit, oricum, că doar sperând luptând şi muncind cele mai tâmpite, mai aberante şi prea măreţe vise devin fericire, realitate, motivul pentru care continui să visez la ceva şi mai măreţ, mai absurd, mai frumos!
  

De azi!

Momentele acelea, când cei care râd cu poftă par a fi veniţi din lumi străine de a nostră, când cei care înfruntă cu capul sus greutăţi inumane sunt mult mai puţin importanţi decât "vedetele" din plastic făcute la comandă, când să ai un Smartphone contează mai mult decât ceea ce gândeşti şi cum te exprimi, când a clacsona după fete pe stradă contează mai mult decât să le dai flori, când bârfa şi răutatea au devenit sporturi naţionale, când realizăm că trăim într-o societate murdară şi ne adaptăm în ea, în loc să o schimbăm. Momentele acelea când nu mai acceptăm să ni se vorbească despre credinţă şi toţi cei ce îl măresc pe Dumnezeu sunt catalogaţi fanatici, sunt umiliţi şi...sunt tot mai rari, când toţi cei iubitori de oameni sunt dezamăgiţi de către aceştia, sunt ironizaţi şi...sunt pe cale de dispariţie, când ne uităm în asfaltul încins în loc să contemplăm cerul, când ecranul telefonului e mult mai important decât verdele copacilor, decât imensitatea munţilor, decât coloritul perfect al unui fluture...
Avem probleme, multe...avem momente în care trebuie să realizăm toate problemele, să le analizăm ş-apoi să ne revină zâmbetul pe faţă. Să trecem pe lângă o brutărie şi să luăm o pâine caldă, aburindă, s-o împarţim cu prietenii apoi să plecăm unde ne-o lumina soarele calea. Să citim cărţi când ne săturăm de scandalurile fotbaliştilor cu monalisele lor, să avem viaţa noastră nu numai cea de pe facebook, să mai râdem, să mai vorbim în loc să trimitem feţe zâmbitoare şi să tastăm, să mirosim florile în loc de motorină, să iubim în loc să bârfim, să iertăm şi să ne comportăm aşa cum am vrea să se comporte ceilalţi cu noi, să avem încredere că noi putem schimba lumea, că noi vom reuşi dacă suntem împreună, că noi, cei care am găsit reţeta fericirii vrem să o împărtăşim cu toţi, dar nu numai pe facebook, că suntem toţi la fel, la fel de importanţi în faţa lui Dumnezeu, deci suntem cei mai importanţi, deci putem!
Haideţi să începem, dacă nu aţi făcut-o deja, să începem să trăim, şi nu să ne prefacem că trăim. Viaţa e un joc, să ne jucăm. Fericirea e la tot pasul, să călcăm cu atenţie! Eu am început deja, voi?