Când m-am născut eu...

Când m-am nascut eu era noapte.
Cerul, ca un tigru,
Era plin de stele.
Luna îşi vărsase lumina pe regatul său adormit.
Nici un felinar nu ar fi luminat bezna solemnă.

Când am privit eu prima data cerul,era zi.
O zi atât de rece cum numai o dată-n an se pare a fi.
Gheaţa acoperise ultimele urme de paşi.
Ceaţa înnălbise ultima picătură de ceară.
Nici un clipit din ochi n-ar fi îndrăznit să evadeze.

Când am auzit eu primul zgomot,
Înfloreau primii crini.
Se năşteau cele din urmă rândunele.
Se auzeau şuşotind muguri de zarzări şi boboci de trandafiri.
Undeva, în pustiul lacului, înviau icre.

Când am învăţat eu, în sfârşit, să merg,
Soarele aruncase cu cioburi de raze în asfalt.
Pomii aruncau nervoşi gloanţe fără vlagă.
Pământul înghiţea cu nesaţ iarba, cu urmele paşilor mei, cu tot.
Când m-am trezit eu, ajunsesem prea departe,
Furasem locul unui bătrân în compartimentul de clasa întâi.
Şi zburam...

Acum sunt pe drum, zbor drept înainte.
Afară văd că unde-am plâns eu prima dată,
A crescut, sau mai degrabă dă să crească un falnic...ghiocel.
Aş privi înapoi...mi-e teamă.
Pivesc doar norii, cum se nasc, cum mor,
Cum se plimbă, cum lenevesc, cum înfruntă albastrul.

Şi-aş sta aşa la nesfârşit,
Aş întinde coarda răbdării la maxim,
Aş ochi o stea şi-aş elibera săgeata.
M-aş naşte iar,la fel, sau poate, măcar de data asta,
Aş prefera să mă nasc în polenul unei flori.
Ori în roua primelor raze de soare.
Sau poate în aeroport...sau pe un nor, sau pe o pleoapă...