Am invatat cate putin de la viata
Ca cerul e mai mult
Decat o rochie albastra a intinsului.
E vesnic acelasi-diferit in ochii tuturor,
E ca un diafan joc de cuvinte
Sau ca zambetul copilului
Caruia i-a cazut primul dinte;
Alteori, pare ca un buchet imens
De ghiocei ce au crescut in apa cu cerneala.
Unii-l vad ca pe tronul ce-si asteapta eternitatea
Ca pe un intins catre raiul ceresc.
Pe cand altii poate nu-l vad deloc
Si traiesc o viata intreaga
Cu ochii patati de nevederea cerului,
Iar alti cativa il cauta in amintiri
Si nu-si vad decat propia cenusa monotona,
Si asta pentru ca nu au invatat sa priveasca cerul
Dincolo de nori de furtuna, de soare si de ocean.
Cerul nu e ca o cortina intre doua lumi
Nici un ocean ce a infrant gravitatia,
Nici o savana pentru pasari-migratoare.
El, este de fapt, din cate cred
O continuitate dintre divin si uman.
E ca o harta fara legenda,
O harta muta
Catre o destinatie finala a nemuririi sufletului.
Este o oglinda pentru inima
Cand stii sa ti se reverse in ochi.
